Eram la început de drum în doi, recent porniţi.
În Lugoj am ajuns c-am fost de sus călăuziţi:
În vis, pe când dormeam odată-n Bucovina.
Am încercat şi alte uşi, dar s-a deschis doar una.

Lucram de ceva timp la casa unui om mai mare,
La Comitetul Judeţean, șeful Secţiei Speciale
Care-n vremea dictaturii comuniste urmărea:
Armata, grănicerii, miliţia şi securitatea.

Soţia avea probleme cu prima sarcină mereu.
Într-o zi, eram disperaţi, se simţea foarte rău.
I-am spus şefului că merg la spital cu soţia
Şi nu mai pot veni la lucru poate toată ziua.

M-a întrebat la ce secţie o duc, să-i spun.
Am zis: „La ginecologie”... „Mergeţi, eu îi sun!”
Acolo, am aşteptat la rând; a ieşit o asistentă,
„Tecar este?"... „ Poftiţi, doctor Lăzărel v-aşteaptă”.

După consultaţie am fost chemat în cabinet.
Doctor Lăzărel a vorbit frumos şi cu respect.
„Ştiu că vă doriţi acest copil, vreţi să fie bine.
Eu voi face tot ce pot, tot ce depinde de mine,

Pentru ca soţia ta să fie bine, să fie sănătoasă
Şi în cel mai scurt timp să se întoarcă acasă”.
Dar cu toate acestea, starea ei era tot mai grea.
Trebuia ajutată mereu şi o îngrijea mama mea.

A ajuns slăbită la mai puţin de patruzeci kilograme,
Nu mai putea sta nicidecât singură pe picioare.
La toaletă era dusă totdeauna de două femei,
S-a îngrijorat şi doctorul, profund, de cazul ei.

M-a chemat din nou şi mi-a spus cu faţa tristă:
„O ţin doar în perfuzii, nu ştiu cât mai rezistă.
De injecţii leşină şi tabletele toate le vomită,
Nu mai ştiu ce să-i fac, mai nimic nu mănâncă”.

Într-o duminică la amiază, eram lângă ea.
Avea perfuzia-n mână şi-a-nceput a vomita
Un lichid verzui, zbătându-se groaznic în pat.
Cu greu aveam grijă să nu se rănească în ac.

Când s-a liniştit puţin, a vorbit, dar foarte greu
Şi întrerupt: „Să se roage fraţii, nu mai pot de rău”.
M-am dus la biserică şi am explicat durerea
Fratelui Liviu, iar el a anunţat adunarea:

„Să facem cu toţii rugăciune pentru sora Lenuţa.
Este grav bolnavă, Domnul să dea biruinţa!”
Fiind recent veniţi, surorile aveau o întrebare:
„Cine-o fi aceea care are nevoie de vindecare?”.

Dar Domnul a ştiut şi i-a dat mare îndurare.
Luni nu am fost la ea, m-a reţinut o lucrare.
Mama a văzut că-i bine şi a plecat în Ardeal.
Marţi, de la fabrică, am mers direct la spital.

Am intrat în salon şi mi s-a spus frumos:
„Nu-i aici, a coborât, soţia ta-i în curte jos”.
M-am blocat puţin, eram la etajul de sus.
Femeile-au insistat, şi atunci m-am dus.

Am găsit-o în curte, venea singură pe aleea,
De la bucătărie, şi dintr-o varză crudă tăia
Şi bucăţi de varză crudă ea băga în gură
De parc-ar fi fost cea mai bună prăjitură.

„Varză crudă tu mănânci, Lenuţa, nu ţi-e rău?”,
„Nu, că duminică m-a vindecat Dumnezeu”.
Nu mai puteam de bucurie şi am lăcrimat,
Domnul ne-a-ntărit credinţa şi ne-am bucurat.

Miercuri, am ajuns acasă, ea făcea mâncare.
A venit de la spital cu bagaje, pe picioare.
Mereu consulta cântarul şi ne bucuram aparte,
Căci constant, de-atunci, ea punea în greutate.

Venită din spital, o ridicam uşor cu-o mână.
Domnului dăm slavă că-ndurarea Lui Divină
O-ntări cu sănătate şi ne-ajută să-I slujim;
Chiar de vin şi alte valuri, doar în El nădăjduim.

Vrem cât vom trăi pe glie să-L slujim cu drag,
Să fim credincioşi smeriţi, să-L aşteptăm în prag.
Domnul să ne fie Stânca Mântuirii-ntotdeauna
Şi-mpreună cu toţi sfinţii să primim cununa.
Amin.
(2018)